OMEN – o întâlnire artistică neobișnuită

SpectacolulOMEN, creat de Arcadie Rusu, căruia îi aparțin conceptul, coregrafia șilight design-ul, reprezintă o întâlnire simbolică de o rară densitate între doi artiști a căror viață și creație au marcat și continuă să influențeze atât spațiul românesc, cât și scena internațională: Constantin Brâncuși și Maria Tănase.

Reprezentarea Mariei Tănase în acest spectacol este o dedublare subtilă, ca două fețe ale aceleiași monede, evidențiată mai ales prin costumele realizate de Yasmin Asan. Pe de o parte, întâlnim o Maria Tănase care exultă senzualitate și magnetism, o aură spectrală, interpretată de Laura-Gabriela Oana, care cântă live în română și franceză. Prezența aceasta fantomatică străbate scena într-o catifea neagră și cu ochelari de soarecat eye, asemenea unei umbre care își croiește drum prin amintirea spectatorului. Cântecele sale, reorchestrate de Alexandru Suciu, creează un soi depostmodern jukebox, unde trecutul devine punte către prezentul muzical, transformând familiarul muzicii tradiționale românești într-o experiență universală. Cealaltă reprezentare, întrupată de Anda Stoian, ne dezvăluie o Maria Tănase sensibilă și vulnerabilă, îmbrăcată în mătăsuri și pliseuri, așa cum obișnuia să se poarte în viața de zi cu zi.

În paralel, Constantin Brâncuși este adus la viață de George Pleșa, ale cărui mișcări reflectă arta modernistă a sculptorului, abstractă, rafinată și atent structurată, mâinile sale „sculptând” în timp și spațiu.Light design-ul, construit prinvideo mappingși irizații de lumină volumetrică, oscilează între atelierul lui Constantin Brâncuși și scena pe care cântă Maria Tănase. Narațiunea nu urmărește fidelitatea istorică a unei posibile iubiri, ci explorează felul în care aceste două personalități s-ar fi putut influența reciproc, contaminându-și arta.Nu contează dacă povestea lor a existat ca fapt, ci dacă a fost posibilă ca idee. În acest context, coregrafia devine un limbaj premonitoriu, un spațiu al anticipării, în care mișcarea prefigurează muzica interpretei și, în același timp, evocă gesturile sculptorului asupra materiei, surprinzând nașterea formelor dintr-un impuls comun al creației.

Corpul este asumat aici ca limbaj, un instrument de gândire care articulează sens prin tensiune, ritm și respirație.Mișcările lui George Pleșa au o calitate eminamente sculpturală: ele pornesc adesea din imobilitate sau din gesturi minimale, ca și cum forma s-ar naște prin decantare. Articulațiile sunt fragmentate, uneori frânte, brațele descriu arce incomplete, iar coloana vertebrală devine axul unei lupte continue între verticalitate și prăbușire. Există mișcări de presiune și rezistență (palmele care împing aerul, torsul care pare să modeleze un volum invizibil), sugerând un dialog constant cu spațiul, ca și cum dansatorul îl sculptează. Pașii sunt adesea grei, ancorați în sol, iar deplasarea se face prin acumulare de forță, nu prin fluiditate. În contrast, mișcarea Andei Stoian este expansivă, dominată de traiectorii ample și de continuitate. Brațele se deschid larg, descriind cercuri și spirale, ca niște prelungiri ale respirației, iar tranzițiile dintre mișcări sunt line. Corpul ei pare să se strecoare prin spațiu, iar metamorfoza luminii reconfigurează însăși natura mișcării: rochia de catifea albastră, absorbită de penumbra scenei, și fusta de mătase, aproape indistinctă de piele sub lumina intensă, estompează limitele corpului și induc o stare de imponderabilitate. Pașii se rarefiază, devin aerieni, suspendați, iar rotațiile lente sugerează desprinderea de orice atracție terestră, ca și cum trupul ar pluti într-un spațiu eliberat de gravitație. Unele secvențe sunt construite pe dezechilibru controlat: corpul ei se apleacă excesiv, se curbează, se lasă purtat, ca o salcie care își păstrează elasticitatea. De asemenea, se sugerează că artista devine, pentru o vreme, muza sculptorului, iar prezența lui se traduce în gesturi care îi orientează și îi modelează mișcarea, fără ca aceasta să își pierdă autonomia.

Coregrafia celor doi dansatori relevă rapiditatea și intensitatea evoluției conexiunii dintre artiști, simultan, aceasta rămânând mereu incompletă, ca o relație suspendată între posibil și imposibil. Întâlnirea lor se cristalizează în această capsulă artistică, ce poate fi accesată pentru câteva zeci de minute în sala de spectacol și care rămâne imprimată în memoria spectatorului asemenea unui vis. Acest tip de spectacol își afirmă relevanța și necesitatea tocmai prin conceptul propus de Arcadie Rusu: un exercițiu de imaginație care deschide posibilități. În acest cadru, este explorată ipoteza unei iubiri mistuitoare între doi artiștiiconici, însă această speculație devine un posibilmodus operandiprin care pot fi generate și chestionate nenumărate alte idei, relații și întâlniri imaginare, capabile să reactiveze sensul și libertatea actului artistic.